baci (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BACI, baci, s. m. 1. Cioban care conduce o stână.
2. Cel care câștigă și aruncă primul la jocul de arșice. –
Et. nec.baci (Dicționar de neologisme, 1986)BACI- Element prim de compunere savantă cu sensul de „bacă”. [< lat.
bacca].
baci (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bací (bací), s. m. –
1. Cioban care conduce o stînă. –
2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. –
3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. –
Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din
sec. XIII;
cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul
bac (Densusianu,
GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul
rom. (
bg. bač, sb. bač(a), slov.,
ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și
ngr. μπάσσιοσ,
alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa
rom., căci numai
rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul
rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în
baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde
lat. pater și posibil același care s-a păstrat în
bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu,
Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen
sl. care trebuie pus în legătură cu
bašta „tată” (
Slaw. Elem., 14) și cu
baština „moștenire” (
Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon
tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi,
Dict., 103, propune
mag. ca izvor al
rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului
baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din
mag. – Pentru proveniența
rom. a
bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea,
Elemente, 401 și Berneker 37; și din
ngr. μπάσσιοσ,
cf. G. Meyer,
Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea
rom. cu
alb. Der. băcie, s. f. (cășărie; ocupația baciului);
băcioi, s. m. (baci);
băcit, s. n. (dijmă care se plătește baciului);
băciță, s. f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă);
băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).
baci (Marele dicționar de neologisme, 2000)BACI- elem. „bacă”. (< engl.
bacci-, cf.
lat. bacca)
baci (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BACI, baci, s. m. 1. Cioban care conduce o stână.
2. Cel care câștigă și aruncă primul la jocul de arșice.
bacĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)bacĭ m., pl. tot așa (rudă cu
badea și
bădia, care se reduc la vsl.
bratŭ, frate, de unde vin formele familiare: sîrb.
bató, frate, tată, rut.
bátĭo, tată, rus.
bátĕa, bátĭka, tată, părinte,
preut, ceh. vechĭ
bátia, „frate, rudă, tovarăș”, moravic „unchi”). Din aceste forme Românu a făcut
bacĭ, bade, bădie și
bitu. De la rom.
bacĭ vine ngr.
Epir básios, alb.
baț, frate mai mare; bg.
bacó, nene, bg. sîrb.
bač, văcar,
bačija, brînzărie, stînă; pol.
bacza, ceh.
bača, vătav; ung.
bács, nene,
bácsa, bacĭ. Nene, bădie (Ban. ș.a.). Șefu cĭobanilor (un om maĭ bătrîn care face cașu ș.a.).
Fig. Iron. Orășean cu înfățișare de șef de cĭobanĭ:
ce caută acest bacĭ în bibliotecă? – V.
scutar.baci (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)báci, s.m. – Mai-mare peste păcurari la stână (în zona Borșa – Moisei – Săcel). În alte regiuni din Maramureș se utilizează vătav (ALR 1971: 382) sau ambii termeni: „Baciul este conducătorul stânei și personajul principal; corespunde cu baca la stânele din Cehoslovacia și Polonia. Baciul este angajat de către stână și plata lui variază după învoială. […] El are obligația de a supraveghea bunul mers al stânei, dacă oile sunt «bine purtate» la pășune și păcurarii nu le lasă «să zacă pe munte», ca să se îmbolnăvească. Baciul mai are grijă să atragă atenția păcurarilor să nu umble prin locurile unde se ține ursul. Tot de datoria baciului este de a controla pagubele și a face distribuirea lucrului între păcurari. El mai pregătește și mâncarea ciobanilor” (Morariu 1937: 184). – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983); Împrum. din rom.: srb. bač, blg. bač, baču, ceh. bača, pol. baca, ucr. bac, magh. bács, „cioban” și bácsi, „bade, nene” (Macrea 1970).
baci (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)baci s. m.,
pl. bacibaci (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BACI, baci, s. m. 1. Cioban care conduce o stână.
2. Persoană care câștigă și aruncă prima la jocul de arșice. —
Et. nec.