aur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)áur, s. m. – Metal prețios de culoare galbenă strălucitoare. –
Istr. aur. Lat. aurum (Pușcariu 170; Candrea-Dens., 118; REW 800; DAR);
cf. alb. ar, it.,
sp. oro, engad.,
v. prov. aur, fr. or, port. ouro. Der. aura, vb. (rar, a auri);
aurar, s. m. (meșter care lucrează obiecte de aur; țigan care caută pepite de aur; odinioară munceau sub supravegherea marelui
armaș, și plăteau soției domnitorului un
dram (3,38
gr.) de aur în chip de contribuție anuală), pe care Pușcariu 171 și DAR îl derivă direct din
lat. aurārius (atrăgînd atenția apoi că rezultatul normal ar fi *
arar, Pușcariu,
Lr., 18, a admis o analogie cu
aur; este vorba mai probabil de o
der. internă în
rom., cu
suf. de agent
-ar);
aurăreasă, s. f. (nevasta căutătorului de aur);
aurărie, s. f. (activitate de aurar; aurire, poleire cu aur);
aurel, adj. (aurit), cuvînt artificial, inventat probabil de Bolintineanu;
auret, s. n. (obiecte de aur);
auri, vb. (a acoperi cu un strat subțire de aur), pe care Pușcariu 172 și DAR îl consideră drept reprezentant direct al
lat. aurire; aurică, s. f. (pătlagină, Lantana Camara);
auritură, s. f. (aurire);
auriu, adj. (de culoarea aurului);
auros, adj. (aurifer). –
Der. neol. aurifer, adj.;
auripigment, s. m.