aserțiune - explicat in DEX

aserțiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. (Fil.) Enunț care este dat ca adevărat; p. gener. afirmație. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. assertion, lat. assertio, -onis.

aserțiune (Dicționar de neologisme, 1986)
ASERȚIÚNE s.f. Afirmație (care nu este însoțită de o probă); judecată care exprimă constatarea unei stări de fapt. [Pron. -ți-u-. / pl. -ni, gen. -nii. / cf. fr. assertion, it. asserzione, lat. assertio < asserere – a afirma].

aserțiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ASERȚIUNE s. f. (log.) enunț, afirmativ sau negativ, dat ca adevărat; (p. ext.)

aserțiune (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. Afirmație. [Pr.: -ți-u-] – Fr. assertion (lat. lit. assertio, -onis).

aserțiune (Dicționaru limbii românești, 1939)
*aserțiúne f. (lat. assértio, -ónis. V. in-serțiune). Afirmațiune, lucru pe care-l susțiĭ ca adevărat.

aserțiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
aserțiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. aserțiúnii; pl. aserțiúni

aserțiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
aserțiune f. afirmațiune pozitivă.

aserțiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. (Log.) Enunț, afirmativ sau negativ, care este dat ca adevărat; p. gener. afirmație. [Pr.: -ți-u-] — Din fr. assertion, lat. assertio, -onis.