aserțiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. (
Fil.) Enunț care este dat ca adevărat;
p. gener. afirmație. [
Pr.:
-ți-u-] – Din
fr. assertion, lat. assertio, -onis.aserțiune (Dicționar de neologisme, 1986)ASERȚIÚNE s.f. Afirmație (care nu este însoțită de o probă); judecată care exprimă constatarea unei stări de fapt. [Pron.
-ți-u-. / pl.
-ni, gen.
-nii. / cf. fr.
assertion, it.
asserzione, lat.
assertio <
asserere – a afirma].
aserțiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)ASERȚIUNE s. f. (log.) enunț, afirmativ sau negativ, dat ca adevărat; (p.
ext.)
aserțiune (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. Afirmație. [
Pr.:
-ți-u-] –
Fr. assertion (
lat. lit. assertio, -onis).
aserțiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*aserțiúne f. (lat.
assértio, -ónis. V.
in-serțiune). Afirmațiune, lucru pe care-l susțiĭ ca adevărat.
aserțiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)aserțiúne (-ți-u-) s. f.,
g.-d. art. aserțiúnii; pl. aserțiúniaserțiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)aserțiune f. afirmațiune pozitivă.
aserțiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. (
Log.) Enunț, afirmativ sau negativ, care este dat ca adevărat;
p. gener. afirmație. [
Pr.:
-ți-u-] — Din
fr. assertion, lat. assertio, -onis.