antonomază - explicat in DEX

antonomază (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ANTONOMÁZĂ, antonomaze, s. f. Figură de stil care constă în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun sau a unui nume comun ori a unei perifraze în locul unui nume propriu; antonomasie. – Din fr. antonomase.

antonomază (Dicționar de neologisme, 1986)
ANTONOMÁZĂ s.f. Figură de stil constând în folosirea unui nume comun în locul unui nume propriu și invers. [Var. antonomasie s.f. / < fr. antonomase, cf. it., gr. antonomasia < anti – în loc de, onoma – nume].

antonomază (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ANTONOMÁZĂ s. f. figură retorică constând în folosirea unui nume comun în locul unuia propriu și invers; antonomasie. (< fr. antonomase)

antonomază (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ANTONOMÁZĂ, antonomaze, s. f. Figură de stil prin care un nume comun este înlocuit cu numele unei persoane (sau invers). – Fr. antonomase (< gr.).

antonomază (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
antonomáză s. f., g.-d. art. antonomázei; pl. antonomáze

antonomază (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
antonomază f. figură de vorbe care înlocuește un nume propriu cu altul comun: regele-poet, pentru David; și invers, un Neron, pentru un tiran.

antonomază (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ANTONOMÁZĂ, antonomaze, s. f. Figură de stil care constă în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun sau a unui nume comun ori a unei perifraze în locul unui nume propriu; antonomasie. — Din fr. antonomase.