antonim - explicat in DEX

antonim (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ANTONÍM, antonime, s. n. Cuvânt care, considerat în raport cu altul, are sens contrar. – Din fr. antonyme.

antonim (Dicționar de neologisme, 1986)
ANTONÍM s.n. (Lingv.) Cuvânt cu sensul opus altui cuvânt corelativ. ♦ Joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia indicat sau care reiese dintr-o definiție. [Pl. -me. / fr. antonyme, cf. anti – contra, gr. onyma – nume].

antonim (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ANTONÍM s. n. 1. cuvânt cu sens opus altui cuvânt. 2. joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia, indicat sau care reiese dintr-o definiție. (< fr. antonyme)

antonim (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ANTONÍM, antonime, s. n. Cuvânt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. Antonimul lui „mare” este „mic”. – Fr. antonyme (< gr.).

antonim (Dicționaru limbii românești, 1939)
*antoním, -ă adj. (vgr. antónymos. V. an- și om-onim). Gram. Opus în înțeles: uricĭunea e antonimu frumusețiĭ.

antonim (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
!antoním (an-to-/ant-o-) s. n., pl. antoníme

antonim (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
antonim a. și n. care are un sens contrar: binele e antonimul răului.

antonim (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ANTONÍM, antonime, s. n. Cuvânt care, considerat în raport cu altul, are sens contrar. — Din fr. antonyme.