anatemă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ANATÉMĂ, anateme, s. f. Osândire, ostracizare a cuiva de către biserică, excludere din rândul bisericii; afurisenie. [
Acc. și:
anátemă] – Din
ngr. anáthema.anatemă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)anátemă, s. f. – Excludere, ostracizare a cuiva de către biserică. –
Var. ana(f)tima, ana(f)tema. –
Mr. anatima, megl. natima. Ngr. ἀνάθημα (Murnu 4). Formele cu
f. arată proveniența din
sl. anathema, anafema. –
Der. anatem(at)isi, anatem(at)iza, vb. (a arunca anatema, a afurisi).
anatemă (Marele dicționar de neologisme, 2000)ANATÉMĂ s. f. excludere a cuiva din sânul bisericii. (< fr.
anathème, lat., gr.
anathema)
anatemă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ANATÉMĂ, anateme, s. f. Osândire, ostracizare a cuiva de către biserică. [
Acc. și:
anátemă] –
Ngr. anatema.anatemă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)anatémă s. f., g.-d. art
anatémei; pl.
anatémeanatemă (Dicționaru limbii românești, 1939)*anatémă f., pl.
e (vgr. și ngr.
anáthema, cu
e scurt, „prinos, afurisenie”, confundat cu
anathéma, cu
e lung, „prinos, podoabă”; lat.
anáthema și
-éma; it.
anátema și
-éma. V.
apotemă, natimă și
temă). Afurisenie, excomunicare, blestem solemn din partea bisericiĭ. – Vechĭ (după vsl.), pl.
ĭ (ca
patimĭ),
anátimă, anátemă și
anáftimă. A fi anatĭma, a fi afurisit, blestemat, excomunicat.
anatemă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)anatemă f.
1. despărțirea, depărtarea pentru totdeauna din ceata credincioșilor;
2. blestem sau jurământ:
să fi anatemă, afurisit, blestemat! [Gr. ANÁTHEMA, obiect expus ca prinos zeilor păgâni, deci ceva închinat diavolului și care trebuie separat de credincioși].
anatemă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ANATÉMĂ, anateme, s. f. Excludere din sânul Bisericii sub acuzația de erezie; afurisenie. — Din
ngr. anáthema.