anacolut - explicat in DEX

anacolut (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ANACOLÚT, anacolute, s. n. Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau al unei fraze. [Pl. și: anacoluturi]. – Din fr. anacoluthe, lat. anacoluthon.

anacolut (Dicționar de neologisme, 1986)
ANACOLÚT s.n. Greșeală de gramatică constând în întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu altă construcție. [Pl. -te, (rar) -turi. / < fr. anacoluthe, cf. gr. anakolouthos – incoerent].

anacolut (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ANACOLÚT s. n. greșeală de gramatică constând în întreruperea construcției sintactice, în frază, cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului. (< fr. anacoluthe)

anacolut (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ANACOLÚT, anacolute, s. n. (Greșeală de gramatică constând în) întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu altă construcție. – Fr. anacoluthe (lat. lit. anacoluthon).

anacolut (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
anacolút s. n., pl. anacolúturi

anacolut (Dicționaru limbii românești, 1939)
*anacolút n., pl. e (vgr. anakóluthon, „incoherent”). Gram. Omisiunea terminuluĭ corelativ, ceĭa ce rupe continuitatea frazeĭ: era așa de frig, (în cît) am înghețat.

anacolut (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
anacolut n. construcțiune eliptică a termenului corelativ, așa că diferitele părți ale frazei par a nu se mai lega între ele. Ex. nu știu cum intrai în casă, eram atât de amețit (atât eram de amețit, încât nu știu...).

anacolut (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ANACOLÚT, anacoluturi, s. n. Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau al unei fraze. [Pl. și: anacolute]. — Din fr. anacoluthe, lat. anacoluthon.