amuți (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV.
Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦
Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se potoli, a se liniști, a înceta. –
Lat. *ammutire (<
mutus „mut”).
amuți (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV.
Intranz. ~ [
Var.:
muțí vb. IV] –
Lat. *ammutire (<
mutus „mut”).
amuți (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)amuțí (-țésc, -ít), vb. – A deveni mut. –
Mr. amuțăscu. Lat. *
ammutῑre (Pușcariu 86; Candrea-Dens., 1191; DAR),
cf. it. ammutire. Cf. mut. –
Der. amuțeală, s. f. (amuțire).
amuți (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV.
Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦
Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se liniști. [
Var.:
muțí vb. IV] –
Lat. *ammutire (<
mutus „mut”).
amuți (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)amuțí (a ~) (a deveni mut)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. amuțésc, imperf. 3
sg. amuțeá; conj. prez. 3
să amuțeáscăamuțì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)amuțì v.
1. a (se) face mut;.
2. a rămânea mut (de sfială sau sperietură);
3. fig. în curând satul în vale amuțește EM. [Lat. *ADMUTESCERE].
amuți (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AMUȚÍ, amuțesc, vb. IV.
Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦
Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea, a se potoli, a se liniști, a înceta. —
Lat. *ammutire (<
mutus „mut”).