alinta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALINTÁ, alínt, vb. I.
1. Tranz. A dezmierda, a mângâia.
2. Tranz. și
refl. A (se) răsfăța, a (se) răzgâia. –
Lat. *allentare (<
lentus „moale, flexibil”).
alinta (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)alintá (alintát, alintát), vb. – A mîngîia, a răsfăța.
Lat. *
allēntāre, de la *
allĕnĭtāre, care provine de la
lēnis „ușor, blînd” (Candrea-Dens., 990); după alții, din
lat. *
allĕntāre, de la
lĕntus, cu evoluția semantică de la domeniul material la cel moral, ca în
blandus ›
blînd, tenerus ›
tierno etc. (Pușcariu 64; REW 257; DAR);
cf. it. (
sard.)
allentare, sicil. allentari, abruz. allendá, v. fr. alenter, prov. alentar, toate cu sensul primitiv. Mai probabil, *
allēntāre a fost simțit ca un frecventativ de la *
allēnāre, chiar dacă la origine nu aparțineau aceleiași familii (DAR citează un
ex. din Dosoftei, în care este evidentă această confuzie). –
Der. alintător, adj. (care alintă);
alintătură, s. f. (alintare).
alinta (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALINTÁ, alínt, vb. I.
1. Tranz. A dezmierda, a mângâia.
2. Tranz. și
refl. A (se) răsfăța, a (se) răzgâia.
3. Refl. (Rar) A se mișca încet și grațios. –
Lat. *allentare (<
lentus „moale, flexibil”).
alinta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)alintá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
alíntăalintà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)alintà v. Mold. a desmierda, a răsfăța:
mărirea te alintă ca pe un copil în fașe AL. [Lat. *ALLENTARE, din LENTUS].
alinta (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ALINTÁ, alint, vb. I.
1. Tranz. A dezmierda, a mângâia.
2. Tranz. și
refl. A (se) răsfăța, a (se) răzgâia. —
Lat. *allentare (<
lentus „moale, flexibil”).