alintătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALINTĂTÚRĂ, alintături, s. f. Alintare. ♦ (
Concr.) Copil alintat. –
Alinta +
suf. -ătură.alintătură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALINTĂTÚRĂ, alintături, s. f. Alintare. – Din
alinta +
suf. -(ă)tură.alintătură (Dicționaru limbii românești, 1939)alintătúră f., pl.
ĭ. Vorbă de alintare, ca:
puiule (copile),
Lenuța (Elena). Copil saŭ femeĭe alintată:
uf, ce alintătură nesuferită!alintătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)alintătúră s. f.,
g.-d. art. alintătúrii; pl. alintătúrialintătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ALINTĂTÚRĂ, alintături, s. f. Alintare. ♦ (
Concr.) Copil alintat. —
Alinta +
suf. -ătură.