aliman (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALIMÁN, alimane, s. n. (
Reg.) Apă adâncă. ◊
Expr. A ajunge la aliman = a da (și a nu mai putea scăpa) de un necaz. –
Sb. alaman (<
tc.).
aliman (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)alimán (-nuri), s. n. – Necaz, belea, primejdie.
Tc. (
arab.)
al emān (Lokotsch 66; Bogrea,
Dacor., IV, 788; Scriban);
cf. aman. Sunt greșite indicațiile lui Cihac, II, 633 (
ngr. ἀλλοίμονον) și cele din DAR (
tc. alaman „tîlhar”). –
Der. alimăni, (
var. alimăna, alivăni),
vb. (a blestema).
Vb. alimăni „a se învecina”, pe care DAR îl citează ca fiind identic cu cel anterior, provine mai curînd de la
(a)liman „port”.
aliman (Dicționar de argou al limbii române, 2007)aliman s. m. sg. (intl.) necaz, belea, bucluc
aliman (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ALIMAN, com. în
jud. Constanța; 3.367
loc. (1991). Rezervație paleontologică (punct fosilifer), de 14,62 ha.
aliman (Dicționaru limbii românești, 1939)alimán n., pl. inuz.
urĭ (turc. ar.
el-eman și
el-aman, aman).
Vest. A ajunge la aliman, a ajunge la aman, la ananghie, la mare nevoĭe. – În Trans. (Vicĭu) „apă adîncă”.
aliman (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)aliman n. mare nevoie (numai in expresiunea):
am ajuns la aliman ! [Origină necunoscută].