aliluia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALILÚIA interj. v. aleluia.aliluia (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALILÚIA interj. v. aleluia.aliluia (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)aliluia ! int.
1. vorba cu care încep unii psalmi sau unele cântări bisericești de veselie: „lăudați pe Domnul„:
cântă aliluia și Doamne miluiește ! CR.;
2. pop. s´a dus! s’a isprăvit:
frumusețe, tinerețe, aliluia ! ISP. [V.
amin.]
aliluia (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ALILÚIA interj. v. aleluia.aliluĭa (Dicționaru limbii românești, 1939)alilúĭa interj. (vsl.
aliluiĭa, ngr.
allilúia, în lat. bisericească
alleluia, cuv. ebraic care înseamnă „slăviți-l pe Domnu”). Strigăt de slăvire luĭ Dumnezeŭ în cîntecele bisericeștĭ.
Fam. Adiĭo, s' a dus:
de-acuma, aliluĭa chilipir! A cînta cuĭva aliluĭá, a-ĭ cînta „veșnica pomenire”, a-l îngropa. – În poezie și
-ula. Literar, maĭ noŭ, și
aleluĭa.