alamă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALÁMĂ, (
2, 3)
alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru și zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, ușor de prelucrat, cu numeroase și variate întrebuințări în industrie.
2. (La
pl.) Obiecte de alamă (
1); alămărie
2.
3. (La
pl.) Instrumente muzicale de suflat din alamă (
1). –
Cf. it. lama „placă de metal”.
alamă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)alámă (alắmuri), s. f. – Aliaj de cupru și zinc.
Ngr. μάλαμα „aur”, de unde
mr. malamă, amálomă „aur”,
alb. malamë „aur”. Schimbarea fonetică și semantică este curioasă. Pare a fi vorba de o etimologie populară, datorată confuziei între aur și alamă (foarte folosită odinioară în ornamentație, de
ex. în lucrările de marchetărie). Analogia care se impune între
alamă și
aramă ar putea explica schimbarea de accent. De asemenea trebuie să se fi produs o despărțire la *μ’ἄλαμα, înțeles ca un presupus *μὲ ἄλαμα „ cu aur” (aceeași pierdere a lui μ inițial în
ngr. μασάμαυα ›
aramafta, formulă de imprecație,
cf. N. Grămadă,
Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 și DAR pleacă de la
it. lama ›
sb. lama „tinichea”; Densusianu,
Rom., XXXIII, 273, pleacă de la
ngr. λάμα, iar Körting 5406 de la
lat. lamina, ipoteză abandonată.
Der. alămar, s. m.;
alămărie, s. f.;
alămat, alămit, adj. (bătut cu cuie de alamă);
alămiu, adj.alamă (Marele dicționar de neologisme, 2000)ALÁMĂ s. f. 1. aliaj de cupru și zinc. 2. (pl.) obiect din acest aliaj; instrumente muzicale de suflat din alamă (1). (după it.
lama)
alamă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALÁMĂ, (
2)
alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru și zinc, galben-auriu, cu numeroase întrebuințări în industrie.
2. (La
pl.) Obiecte de alamă (
1). –
Comp. it. lama.alamă (Dicționaru limbii românești, 1939)alámă f. fără pl. (it.
lama și
alama, d. lat.
lámina, lamă, limba de metal). Aliaj galben compus din 67 de părțĭ de aramă și 33 de zinc. Pl. n.
alămurĭ, vase orĭ alte lucrurĭ de alamă. V.
bronz.alamă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)alámă s. f.,
g.-d. art. alámei; (obiecte)
pl. alắmurialamă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)alamă f.
1. amestec de aramă și de zinc, de o coloare galbenă lucioasă, din care se fac instrumente de fizică, diferite obiecte de artă și instrumente muzicale;
2. pl.
alămuri, vase sau unelte de alamă. [Cf. it, LAMA, placă de metal (v.
acioae)].
alamă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ALÁMĂ, (
2, 3)
alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru și zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, ușor de prelucrat, cu numeroase și variate întrebuințări în industrie.
2. (La
pl.) Obiecte de alamă (1); alămărie
2.
3. (La
pl.) Instrumente muzicale de suflat din alamă (1). —
Cf. it. l a m a „placă de metal”.