alac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALÁC s. n. Specie de grâu foarte rezistentă, cu un singur bob în spiculeț, care se cultivă în regiunile muntoase (
Triticum monococcum). –
Cf. magh. alakor.alac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)alác, s. m. – Specie de grîu foarte rezistentă. Origine obscură. Pare a proveni indirect din
lat. alica, prin intermediul unei forme asemănătoare celei care a dat
álaga în
sp. (
lat. *
alaca, cf. Corominas, I, 75), însă
der. este dificilă. În general se admite că etimonul pentru
rom. este
mag. alakor (Cihac, II, 475; Densusianu,
Rom., XXXIII, 273; REW 337; Pascu,
R. crit., VII, 66; Gáldi,
Dict., 170); dar în
mag. este
cuv. străin (Drăganu,
Dacor., VII, 201), probabil
rom. (Edelspacher 8). Și mai îndoielnică este legătura cu
alb. akuë (Hasdeu 667). Philippide, II, 696, sugerează
alb. lakër „verdeață”, din
gr. λάϰανον.
alac (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALÁC, (2) alace, s. n. 1. Specie de grâu rezistentă care se cultivă în regiunile muntoase (
Triticum spelta).
2. Spic sau fir de alac
(1). –
Comp. magh. alakor.alac (Dicționaru limbii românești, 1939)alác m. ca plantă și n., pl.
urĭ, ca marfă, iar în P. P. și
e (rudă cu sp.
álaga, un fel de grîŭ, și cu lat.
álica, alac. Ung.
alakor vine d. rom.). Un fel de grîŭ mic roșiatic cu înveliș ca orzu (
triticum spelta). Un fel de orz fără țepĭ cu boabele așezate în treĭ rîndurĭ duple [!] (Se numește și
caplagea). Alacu (
triticum spelta) e una din cerealele cele maĭ vechĭ. Era cultivat în Egipt, în Grecia și în imperiu roman. E maĭ puțin productiv decît alte felurĭ de grîŭ, dar e mai rezistent contra diverșilor parazițĭ și e mai rustic, din care cauză se cultivă de ordinar în regiunile muntoase. Există maĭ multe varietățĭ. Făina de alac e de un alb frumos.
alac (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)alác, s.n. – (bot.) Specie de grâu rezistentă, cultivată în regiunile muntoase (DER, DLMR, DEX). Cereală asemănătoare grâului (D. Pop 1978). Varietate de grâu sălbatic (Vișovan 2002): „Alacu-i un fel de grâu, cu stíc lat. Alacu are țapă ca orzu. Îl sămănau toamna și-l îmblăteau cu îmblăciu, ca grâul. Îl dădeau la porci, la găini” (Memoria 2003). Alac roșu (Triticum monococcum), grâu moale, grâu alac, grâu gol (Triticum spelta). „Cu cunună de alac / Ști lumea că ț-o fost drag” (D. Pop 1978: 214). ■ (Top.) Alac, teren arabil și fânațe în Rohia (Vișovan 2002). Alacu, deal în Moisei (Coman 2004). Alac, top. în Oarța de Jos. – Din magh. alakor (Cihac, Densusianu, DEX), dar în magh. este cuvânt străin (Drăganu); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894).
alac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)alác s. n., (spice)
pl. alácealac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)alac n.
1. specie de grâu cu grăuntele mai mic și mai închis decât cel obișnuit, secară albă
(Triticum spelta); 2. Mold. un fel de orz de toamnă în trei muchi;
3. Tr. de coloarea bălaie a alacului:
boi alaci... [Cf. lat. ALICA].
alac (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ALÁC s. n. Specie de grâu foarte rezistentă, cu un singur bob în spiculeț, care se cultivă în regiunile muntoase
(Triticum monococcum). —
Cf. magh. alakor.