accepta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ACCEPTÁ, accépt, vb. I.
Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. – Din
fr. accepter, lat. acceptare.accepta (Dicționar de neologisme, 1986)ACCEPTÁ vb. I. tr. A se învoi, a primi, a consimți, a admite. [Pron.
ac-cep-. / cf. fr.
accepter, lat.
acceptare].
accepta (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)acceptá (acceptát, át), vb. – A fi de acord, a admite. <
Fr. accepter. –
Der. accept, s. n., din
germ. Akzept care coincide cu
pers. I de la
accepta; acceptabil, adj.;
acceptant, s. m. (persoană care acceptă);
accepțiune, s. f.accepta (Marele dicționar de neologisme, 2000)ACCEPTÁ vb. tr. a primi, a consimți, a fi de acord. (< fr.
accepter, lat.
acceptare)
accepta (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ACCEPTÁ, accépt, vb. I.
Tranz. A primi, a consimți să...; a fi de acord cu...; a admite, a aproba. –
Fr. accepter (
lat. lit. acceptare).
accepta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)acceptá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
accéptăacceptà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)acceptà v.
1. a primi (bucuros)
2. a semna o poliță.
accepta (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ACCEPTÁ, accept, vb. I.
Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimți să...; a admite, a aproba, a încuviința. ♦ A suporta, a tolera. — Din
fr. accepter, lat. acceptare.