abstracțiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ABSTRACȚIÚNE s. f. v. abstracție.abstracțiune (Dicționar de neologisme, 1986)ABSTRACȚIÚNE s.f. v.
abstracție.
abstracțiune (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ABSTRACȚIÚNE s. f. v. abstracție.abstracțiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*abstracțiúne f. (lat.
abstráctio, -ónis). f. Operațiunea pin [!] care izolăm în minte lucruri unite:
Descartes, făcînd abstracțiune de faimoasa sa sistemă a vîrtejurilor, a fost un mare filosof. Pl. Preocupațiunĭ, visărĭ:
e în abstracțiunĭ continue. A face abstracțiune de ceva, a nu considera ceva. – Și
-ácție.abstracțiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)abstracțiúne v. abstrácțieabstracțiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)abstracți(un)e f.
1. fapta de a abstrage și rezultatul ei: lucrul abstras, care n’are altă realitate decât în spiritul nostru:
fac abstracțiune de, nu țin seamă de...;
2. operațiunea spiritului care separă ceeace este unit în realitate: ex. a considera
coloarea unei flori în afară de
forma sau de
mirosul ei.
abstracțiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ABSTRACȚIÚNE s. f. v. abstracție.