abstract (Marele dicționar de neologisme, 2000)abstráct, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊
în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (
mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat;
artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism.
II. s. n.
1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊
~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia.
2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ.
abstrakt, lat.
abstractus)
abstract (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ABSTRÁCT, -Ă, abstracți, -te, adj.,
s. n. 1. Adj. Care rezultă din separarea și generalizarea însușirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊
Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete.
2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic;
p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete.
3. S. n.,
adj. (Cuvânt) care are sens abstract (
1). ♦
Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din
lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.abstract (Dicționar de neologisme, 1986)ABSTRÁCT, -Ă adj. (op.
concret) Care este rezultatul unei abstracții; care este imperceptibil prin simțuri. ◊ (
Mat.)
Număr abstract = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; (
gram.)
substantiv abstract = substantiv care denumește o noțiune abstractă;
artă abstractă v.
abstracționism (
2) [în DN]. //
s.n. Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acțiunea acestuia. ◊
În abstract = pe bază de deducții logice; rupt de realitate. ♦ Conceput sub un aspect general, teoretic; (
despre un proces de gândire) greu de înțeles, bazat numai pe abstracții. //
s.n. 1. Categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor.
2. Expunere sumară a conținutului esențial al unei lucrări. [< lat.
abstractus, cf. fr.
abstrait].
abstract (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)abstráct1 adj. m., pl.
abstrácți; f.
abstráctă, pl.
abstrácteabstract (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)abstráct2 s. n., (elemente) pl.
abstrácteabstract (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ABSTRÁCT, -Ă, abstracți, -te, adj. 1. Care rezultă din separarea și generalizarea celor mai esențiale particularități proprii unui grup de fenomene; care este detașat de raporturi sau de legături concrete.
Știință abstractă. ♦ (Substantivat,
n.)
Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acțiunea acestuia. ◊
Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice (și nu de date concrete); rupt de viața reală. ♦ (Substantivat,
n.) Cuvânt abstract (
1).
2. Care este conceput (prea) general, (prea) teoretic; greu accesibil înțelegerii. –
Germ. abstrakt (
lat. lit. abstractus).
abstract (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ABSTRÁCT, -Ă, abstracți, -te, adj.,
s. n. 1. Adj. Care este gândit în mod separat de înfățișarea materială, de exemplele particulare, de ansamblul concret (senzorial) din care face parte; care este detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊
Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete.
2. S. n. Moment al procesului cunoașterii care constă în desprinderea mintală a determinărilor fundamentale, generale ale obiectului studiat. ◊
Artă abstractă = arta care nu caută să reprezinte elementele realității obiective; artă nonfigurativă, abstracționism.
3. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic;
p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete.
4. S. n.,
adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ◊
Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. –
Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.abstract (Dicționaru limbii românești, 1939)*abstráct, -ă adj. (lat.
abstractus; abs, de la, și
tráhere, a trage). Care arată calitatea unuĭ lucru făcînd abstracțiune de el =
albeață bunătate. Metafizic, greŭ de înțeles:
științe abstracte, scriitor abstract. Preocupat:
spirit abstract. Aritm. Număr abstract, care spune numaĭ cîte unitățĭ sĭnt fără să le spună felu. S. n. Ceĭa ce e abstract, în opoz. cu
concret. Adv. În mod abstract.
abstract (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)abstract a.
1. care exprimă calitatea în afară de obiectul ei (o pură creațiune a spiritului):
negreață, bunătate; științe abstracte, științe pure ca matematicele, în opozițiune cu cele
aplicate; 2. fig. greu de pătruns:
e prea abstract; 3. Aritm. care exprimă numărul fără alăturarea obiectului numărat: 1, 2, etc.