absolutoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală.
2. S. n. Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din
lat. absolutorius, (
2)
germ. Absolutorium.absolutoriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)absolutóriu, -ie I. adj. care iartă un delict, un păcat etc.
II. s. n.
1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligație.
2. act de absolvire a unei școli. (< lat.
absolutorius, fr.
absolutoire, /II/ germ.
Absolutorium)
absolutoriu (Dicționar de neologisme, 1986)ABSOLUTÓRIU, -IE adj. Care absolvă, iartă un delict, un păcat etc. //
s.n. Certificat, adeverință de absolvire a unei școli superioare. [Pron.
-riu. / cf. lat.
absolutorius, fr.
absolutoire, germ.
Absolutorium].
absolutoriu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. (Jur.) Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală.
2. S. n. (
Înv.) Certificat de absolvire a unei școli superioare. –
Din lat. absolutorius, (
2)
germ. Absolutorium.absolutoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)absolutóriu1 [
riu pron. ryu]
adj. m.,
f. absolutórie (-ri-e); pl. m. și
f. absolutóriiabsolutoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)absolutóriu2 (
înv.) [
riu pron. ryu]
s. n.,
art. absolutóriul; pl. absolutórii, art. absolutóriile (-ri-i-)absolutoriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*absolutóriŭ, -ie adj. (lat.
absolutorius). De absoluțiune, de achitare, de ĭertare:
scrisoare absolutorie. S. n.
Trans. Sec. 19 (după germ.
absolutorium, lat.
absolutorium, medicament suveran). Certificat de absolvire.