absolutoriŭ - explicat in DEX

absolutoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

absolutoriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)
absolutóriu, -ie I. adj. care iartă un delict, un păcat etc. II. s. n. 1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligație. 2. act de absolvire a unei școli. (< lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)

absolutoriu (Dicționar de neologisme, 1986)
ABSOLUTÓRIU, -IE adj. Care absolvă, iartă un delict, un păcat etc. // s.n. Certificat, adeverință de absolvire a unei școli superioare. [Pron. -riu. / cf. lat. absolutorius, fr. absolutoire, germ. Absolutorium].

absolutoriu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s. n. 1. Adj. (Jur.) Care absolvă, care iartă o vină, un delict, o greșeală. 2. S. n. (Înv.) Certificat de absolvire a unei școli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.

absolutoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
absolutóriu¹ [riu pron. ryu] adj. m., f. absolutórie (-ri-e); pl. m. și f. absolutórii

absolutoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
absolutóriu² (înv.) [riu pron. ryu] s. n., art. absolutóriul; pl. absolutórii, art. absolutóriile (-ri-i-)

absolutoriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
*absolutóriŭ, -ie adj. (lat. absolutorius). De absoluțiune, de achitare, de ĭertare: scrisoare absolutorie. S. n. Trans. Sec. 19 (după germ. absolutorium, lat. absolutorium, medicament suveran). Certificat de absolvire.