reproș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)REPRÓȘ, reproșuri, s. n. Imputare, dojană; mustrare, învinuire. – Din
fr. reproche.reproș (Dicționar de neologisme, 1986)REPRÓȘ s.n. Învinuire; mustrare, imputare. [Pl.
-șuri. / < fr.
réproche].
reproș (Marele dicționar de neologisme, 2000)REPRÓȘ s. n. învinuire; mustrare. (< fr.
reproche)
reproș (Dicționaru limbii românești, 1939)*repróș n., pl.
urĭ (fr.
reproche). Mustrare, împutare [!], împutăcĭune [!], observațiune:
a face cuĭva reproșurĭ.reproș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)repróș (re-proș) s. n.,
pl. repróșurireproș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)reproș n. imputare (= fr.
reproche).
reproș (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)REPRÓȘ, reproșuri, s. n. Imputare, dojană; mustrare, învinuire. — Din
fr. réproche.