matara (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)matará (matarále), s. f. – Carafă, ploscă.
Tc. matara (Șeineanu, II, 252; Tiktin).
Sec. XIX,
înv. –
Der. mataragiu, s. m. (sacagiu în armata turcă; funcționar la curtea principelui), din
tc. mataraci, înv.;
mătrăcar, s. m. (negustor de oale), în loc de *
mataracar.matara (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))MATARÁ, matarale, s. f. (
Reg.) Vas în care țăranii duc apa la câmp. –
Tc. matara.matara (Dicționaru limbii românești, 1939)matará f. (turc.
matara, d. ar.
mitare, ploscă, bidon; ngr.
matarás, burduf; sîrb.
matara, un fel de găleată. V.
mătrăcar).
Vc. Tivdă care servește ca ploscă.
matarà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)matarà Mold. tivga în care țăranul duce apa la câmp:
să iea apă ’n matara, să-și adape mândruța Pop. [Turc. MATARA].