ic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IC, icuri, s. n. (
Reg.) Pană de despicat lemne. – Din
magh. ík (
lit. ék).
ic (Marele dicționar de neologisme, 2000)-ÍC, -Ă suf. 1. „referitor la...”, „propriu...”. 2. (chim.) „oxacid; sare metalică”. 3. „de forma”, „cu aspect”. (< fr.
-ique, engl.
-ic, germ.
-isch, cf.
lat. -icus)
ic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ic (ícuri), s. n. – Pană de despicat lemne.
Mag. ik (Cihac, II, 508; Gáldi,
Dict., 93). –
Der. icui, vb. (a pune o pană, a înțepeni).
ic (Dicționaru limbii românești, 1939)ic n., pl.
urĭ (ung.
ik și
ek).
Trans. Pană (de despicat lemnu). V.
ichĭ.ic (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ic, -uri, s.n. –
1. Pană de lemn cu vârful trecut prin foc, folosit de lădari la despicarea butucilor de lemn.
2. Pană din lemn de esență tare sau din fier utilizată de butinari pentru secționarea lemnului.
3. Lemnul lărgit la un capăt care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare; limbă (la morile de apă): „Ciudă mn-i pe cel mai mic / Că să-ndeasă ca un ic” (Calendar 1980: 108). – Din magh. ik, germ. Zwickel.
ic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ic n. Tr. pană de despicat lemne. [Ung. IK].
ic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IC, icuri, s. n. (
Reg.) Pană de despicat lemne. — Din
magh. ík (
lit. ék).