comun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparține mai multora sau tuturor; care privește sau interesează pe mai mulți sau pe toți; de care se folosesc mai mulți sau toți; obștesc. ◊
Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale).
Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obișnuită.
Substantiv comun = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel.
Factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume.
Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date.
Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date.
Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărți exact prin mai multe numere întregi.
Numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții.
An comun = an calendaristic. ◊
Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuție.
A nu avea nimic comun cu cineva (sau
ceva) = a nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de...
A duce viață comună cu cineva = a trăi sub același acoperiș; a conviețui. ♦ (Substantivat,
n.) Ceea ce aparține unei colectivități; ceea ce este alcătuit pe baze obștești. ◊
Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună.
2. Obișnuit, normal, firesc; frecvent. ◊
Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru știut; banalitate. ◊
Expr. (Substantivat)
A ieși din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit, deosebit de ceilalți.
3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din
fr. commun, lat. communis.