comun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparține mai multora sau tuturor; care privește sau interesează pe mai mulți sau pe toți; de care se folosesc mai mulți sau toți; obștesc. ◊
Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale).
Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obișnuită.
Substantiv comun = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel.
Factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume.
Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date.
Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date.
Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărți exact prin mai multe numere întregi.
Numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții.
An comun = an calendaristic. ◊
Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuție.
A nu avea nimic comun cu cineva (sau
ceva) = a nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de...
A duce viață comună cu cineva = a trăi sub același acoperiș; a conviețui. ♦ (Substantivat,
n.) Ceea ce aparține unei colectivități; ceea ce este alcătuit pe baze obștești. ◊
Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună.
2. Obișnuit, normal, firesc; frecvent. ◊
Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru știut; banalitate. ◊
Expr. (Substantivat)
A ieși din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit, deosebit de ceilalți.
3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din
fr. commun, lat. communis.comun (Marele dicționar de neologisme, 2000)COMÚN, -Ă I. adj. 1. care aparține mai multora sau tuturor; care interesează pe mai mulți sau pe toți; obștesc. ◊ (jur.)
drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generală;
substantiv ~ = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel;
factor ~ = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume;
divizor ~ = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date;
multiplu ~ = număr divizibil prin mai multe numere întregi date;
numitor ~ = numitor care aparține mai multor fracții. ◊
a face cauză ~ă cu cineva = a fi de partea cuiva. 2. obișnuit, normal, frecvent. ◊
loc ~ = idee, lucru știut de toată lumea; banalitate. 3. mediocru, banal, de rând.
II. s. n. ceea ce aparține tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obștești. ◊
în ~ = laolaltă, împreună. ◊
a ieși din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit. (<fr.
commun, lat.
communis)
comun (Dicționar de neologisme, 1986)COMÚN, -Ă adj. 1. Care aparține mai multora sau tuturor; folosit de toți sau de mai mulți; obștesc. ◊
Drept comun = totalitatea legilor cu aplicare generală;
substantiv comun = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel;
factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume;
divizor comun = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date;
multiplu comun = număr divizibil prin mai multe numere întregi date;
numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții. ◊
A face cauză comună cu cineva = a fi de partea cuiva (într-o chestiune, într-o discuție etc.).
2. Obișnuit, normal. ◊
Loc comun = idee care apare la mai mulți sau la toți în același fel, banalizându-se prin deasa ei întrebuințare.
3. Banal, de rând. //
s.n. Ceea ce aparține tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obștești. ◊
În comun = laolaltă, împreună. ◊
A ieși din comun = A se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit. [< lat.
communis, cf. fr.
commun].
comun (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)común (comúnă), adj. – Care aparține mai multor sau tuturor.
Lat. communis, fr. commun (
sec. XIX). –
Der. comună, s. f. (primărie), din
fr. commune; comunal, adj., din
fr. communal; comunism, s. n., din
fr.;
comunist, s. m.;
comunica, vb., din
lat. communicare (
sec. XVIII), dublet al lui
cumineca; comunicat, s. n.;
comunicați(un)e, s. f.;
comunicabil, adj.;
comunicativ, adj.;
comunicant, adj., din
fr.;
comunitate, s. f. (faptul de a fi comun, unire, grupare), din
lat. communitas (
sec. XVIII);
comuniune, s. f., din
fr. communion.comun (Dicționaru limbii românești, 1939)*común, -ă adj. (lat.
com-múnis, d.
múnus, însarcinare [!]. V.
i-mun, muni-cipiŭ, re-munerațiune). La care ĭaŭ saŭ pot lua parte toțĭ:
fîntînă comună. Ceĭa ce e propriŭ maĭ multora:
interes comun. General, universal:
limbă comună. Ordinar, obișnuit:
întrebuințare comună. Abundant, frecŭent:
merele-s poame comune. Ordinar, ignobil:
obiceĭurĭ comune, față comună. Mediocru, ĭeftin:
marfă comună. Viață comună, la un loc.
Gram. Nume comun, care convine tuturor ființelor aceleĭașĭ speciĭ. S. n. Cel maĭ mare număr:
comunu oamenilor. În comun, la un loc cu altu:
a trăi în comun.comun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)común adj. m.,
pl. comúni; f. comúnă, pl. comúnecomun (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)comun a.
1. ce-i al tuturor:
aerul, soarele, sunt comune; 2. abundant:
argintul e mai comun decât aurul; 3. de puțină valoare, de rând:
lucru, graiu, obiceiu comun; 4. Gram. nume care convine tuturor indivizilor din aceeaș specie.
comun (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparține mai multora sau tuturor; care privește sau interesează pe mai mulți sau pe toți; de care se folosesc mai mulți sau toți; obștesc. ◊
Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale).
Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obișnuită.
Substantiv comun = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel.
Factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume.
Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date.
Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date.
Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărți exact prin mai multe numere întregi.
Numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții.
An comun = an calendaristic. ◊
Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuție.
A nu avea nimic comun cu cineva (sau
ceva) = a nu avea nicio legătură cu cineva, a fi străin de...
A duce viață comună cu cineva = a trăi sub același acoperiș; a conviețui. ♦ (Substantivat,
n.) Ceea ce aparține unei colectivități; ceea ce este alcătuit pe baze obștești. ◊
Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună.
2. Obișnuit, normal, firesc; frecvent. ◊
Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru știut; banalitate. ◊
Expr. (Substantivat)
A ieși din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit, deosebit de ceilalți.
3. Banal, de rând; de proastă calitate. — Din
fr. commun, lat. communis.