balț (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)balț, balți,
bálțe, s.m.; s.n. (reg.)
1. laț, ochi, cerc (de fier)
2. văl, hobot
balț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)balț, (balțuri), s. n. –
1. Laț, șiret, panglică. –
2. Voal al miresei. –
3. Giulgiu. –
4. Animal cu gâtul alb sau pătat cu alb. –
Mr. balțu. Lat. balteus „panglică” (Pușcariu 181; REW 919; Candrea-Dens. 130; Densusianu,
GS, II, 316);
cf. it. balzo „margine, capăt”,
cat. balç, sp. balzo. Se folosește numai în
Trans. Der. bălti, vb. (a încovoia);
bălți, vb. (
Mold., a da drumul din strînsoare);
bălța, vb. (a împestrița);
bălțat, adj. (pestriț, în multe culori, pătat);
bălțătură, s. f. (împestrițare);
îmbălța, vb. (despre mirese, a-și pune voalul);
a îmbălțui, vb. (a pune voalul miresei).
Der. a bălți este normal;
a bălti pare a fi suferit, atît ca semantism cît și ca fonetism, influența lui
a bolti. Adj. bălțat se consideră în general cuvînt aparte, derivat direct din
lat. balteatus „încins, încununat” (Pușcariu 181; REW 919; Densusianu,
Rom., XVIV, 586; Candrea-Dens., 132; DAR); ca *
balteanus ›
it. balzano, v. fr. bauçant, fr. balzan). Dar poate fi considerat de asemenea
der. de la
a bălța, format în mod regulat. De la el provin
rut. balec „pestrițat”,
sb. belcat „alb” (Candrea,
Elemente, 402), acesta din urmă probabil prin asociere cu
sl. bĕlŭ „alb”.
balț (Dicționaru limbii românești, 1939)balț n., pl.
urĭ (lat.
bálteus și
-eum, cingătoare: it.
balzo, stîncă, săritură. V.
zbalț, bălțat. Trans. ș.a.) Cerc de fer care ține strîns butucu roateĭ. Verigă legată de capătu uneĭ funiĭ ca să formeze laț. Văl, hobot (la o mireasă, la un mort). V.
steĭ 2.balț (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)balț, -uri, s.n. –
1. Laț, ochi, nod (Memoria 2004).
2. Năframă de mireasă; voal (Papahagi, 1925). Ștergar alb din bumbac care se leagă pe capul miresei după cununie (Stoica, Pop 1984; Lăpuș): „Eu-s fecioru cu bujoru / Și-am zânit cu bălțișoru” (Ștețco 1990: 27). – Lat. balteus „cingătoare” (NDU, MDA).
balț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)balț n.
1. laț, ochiu de legat sau de încins;
2. Tr. Buc. văl de mireasă. [Lat. BALTEUS, cingătoare].