argou (Dicționarul limbii române contemporane, 1980)ARGÓU, argouri, s.n. Limbaj convențional al anumitor categorii sociale, care folosesc cuvinte speciale sau cu sensuri deosebite, pentru a nu fi înțelese de restul societății.
argou (Dicționar de neologisme, 1986)ARGÓU s.n. (
Lingv.) Limbaj convențional, folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înțeleși de restul societății. [Pl.
-uri / < fr.
argot].
argou (Marele dicționar de neologisme, 2000)ARGÓU s. n. limbaj convențional folosit de un grup social restrâns (vagabonzi, delicvenți etc.) pentru a nu fi înțeleși de restul societății sau pentru a șoca. (< fr.
argot)
argou (Dicționarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, 1996)ARGÓU, argouri, s. n. Limbaj convențional, folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înțeleși de restul societății. – Din
fr. argot.argou (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARGÓU, argouri, s. n. Limbaj convențional al unui grup social care, spre a nu fi înțeles de restul societății, folosește cuvinte speciale (regionale și străine), dă sensuri noi unor cuvinte cunoscute etc. –
Fr. argot.argou (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)argóu (limbaj)
s. n.,
art. argóul; pl. argóuriargou (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARGÓU, argouri, s. n. Limbaj convențional, folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înțeleși de restul societății. — Din
fr. argot.