argument (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ARGUMÉNT, argumente, s. n. 1. Raționament, dovadă adusă în sprijinul unei afirmații.
2. (
Mat.)
Variabila independentă a unei funcții. – Din
fr. argument, lat. argumentum.argument (Dicționar de neologisme, 1986)ARGUMÉNT s.n. 1. Dovadă (propoziție, raționament) pe care se întemeiază o demonstrație; probă.
2. (
Mat.) Variabilă independentă a unei funcții. [< fr.
argument, lat.
argumentum].
argument (Marele dicționar de neologisme, 2000)ARGUMÉNT s. n. 1. dovadă (propoziție, raționament) pe care se întemeiază o demonstrație; probă. 2. (mat.) element din domeniul de definiție al unei funcții; variabilă independentă. 3. rezumat al unei piese de teatru, al unei opere literare etc. 4. dată folosită drept cheie în cursul unei sortări, unei căutări într-un fișier. (< fr.
argument, lat.
argumentum)
argument (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ARGUMÉNT (‹
fr.,
lat.)
s. n. 1. Raționament sau, p.
gener., orice probă menită să dovedească sau să respingă ceva.
2. (
MAT.) Variabilă independentă a unei funcții. ♦ Unghiul dintre semiaxa reală și dreapta care unește originea cu afixul unui număr complex, măsurat în sens trigonometric direct.
3. (
FILOZ.,
LOG.) Denumire pentru unele raționamente concrete din istoria logicii și filozofiei, care prezintă un interes special:
a. ontologic, introdus de Anselm pentru a demonstra existența lui Dumnezeu, preluat apoi de Decartes;
a. îndoielii, formulat de către Decartes, în vederea așezării cunoașterii pe baze sigure;
a. bastonului, încercare de a sili prin forța pe cineva să accepte o idee;
a. la persoană, argumentare falsă prin referirea la calitățile persoanei, fără legătură logică cu ideea în discuție;
a. relativ la ignoranță, bazat pe ignoranța interlocutorului;
a. relativ la milă, în care se face apel la sentimente în favoarea cuiva;
a. majorității (caz particular), cînd cineva se referă la acordul majorității.
argument (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ARGUMÉNT, argumente, s. n. 1. Dovadă adusă pentru a demonstra ceva; probă.
2. (
Mat.) Variabila independentă a unei funcțiuni. –
Fr. argument (
lat. lit. argumentum).
argument (Dicționaru limbii românești, 1939)*argumént n., pl.
e (lat.
argumentum). Raționament din care tragĭ o concluziune. Probă, dovadă.
argument (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)argumént s. n.,
pl. arguménteargument (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)argument n. probă prin raționament.
argument (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ARGUMÉNT, argumente, s. n. 1. Raționament, dovadă adusă în sprijinul unei afirmații.
2. (Mat.) Variabila independentă a unei funcții. — Din
fr. argument, lat.
argumentum.