șușui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘUȘUÍ, șúșui, vb. IV.
1. Intranz. A produce un zgomot asemănător cu foșnetul frunzelor; a foșni.
2. Intranz. A liniști sau a adormi un copil prin repetarea prelungită și monotonă a sunetului „ș”.
3. Tranz. A spune ceva în șoaptă; a șopti. – Formație onomatopeică.
șușui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șușuí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
șúșuie, imperf. 3
sg. șușuiá; conj. prez. 3
să șúșuieșușui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘUȘUÍ, șúșui, vb. IV.
1. Intranz. A produce un zgomot asemănător cu foșnetul frunzelor; a foșni.
2. Intranz. A liniști sau a adormi un copil prin repetarea prelungită și monotonă a sunetului „ș”.
3. Tranz. A spune ceva în șoaptă; a șopti. — Formație onomatopeică.
șușuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)șúșuĭ și
-ĭésc, a
-í v. intr. (imit. d.
șu-șu-șu, foșnetu frunzelor bătute de vînt ș. a.; ung.
susogni, a foșni, a șopti, bg.
šušny, șoptesc. V.
șoșăĭ, sîsîĭ).
Rar. Foșnesc, fîșîĭ:
frunzele șușuĭaŭ (Lit.). Șoptesc, vorbesc în șoaptă (Lit.). V. tr. Sîsîĭ, liniștesc un prunc legănîndu-l în brațe și pronunțînd încet și repetat sunetu
ș: mama șușuĭa copilu.șușuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șușuì v. a șopti:
frunzele șușuiau. [Onomatopee].