șugui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘUGUÍ, șuguiesc, vb. IV.
Intranz. (
Reg.) A glumi. ♦
Tranz. A duce cu vorba; a minți. [
Var.:
șăguí vb. IV] –
Șagă +
suf. -ui.șugui (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)șuguí, șuguiesc, vb. intranz. – A glumi: „Eu cu mândra șuguiesc, / E gânde' că o iubesc” (Ștețco 1990: 276). – Din șagă „glumă” (< sl. šega, šuga) + -ui.
șugui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șuguí (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. șuguiésc, imperf. 3
sg. șuguiá; conj. prez. 3
să șuguiáscășuguì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șuguì v. Mold. a glumi:
șuguești ori ți-e într’adins ? CR. [Derivat din
șagă].
șugui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘUGUÍ, șuguiesc,
vb. IV.
Intranz. (
Reg.) A glumi. ♦
Tranz. A duce cu vorba; a minți. [
Var.:
șăguí vb. IV] —
Șagă +
suf. -
ui.