vulpe (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÚLPE, vulpi, s. f. I. 1. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust; vulpoaică
(Vulpes vulpes). ◊
Vulpe argintie = specie de vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. ◊
Expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană.
A tocmi vulpea din pădure = a negocia un lucru pe care nu-l ai (la îndemână). ♦ Blana acestui animal.
2. Fig. Persoană vicleană, șireată.
II. 1. (
Reg.) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei.
2. Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică.
3. Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod.
4. Compuse: (
Iht.)
vulpe-de-mare = vatos; (
Zool.)
vulpea-deșertului = fenec. [
Var.:
húlpe s. f.] – Din
lat. vulpes.vulpe (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vúlpe (-pi), s. f. –
1. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui cîine, cu coada stufoasă (Vulpes vulgaris). –
2. Varietate de struguri. –
Mr.,
istr. vulpe. Lat. vŭlpes (Pușcariu 1921; REW 9464),
cf. it.,
gal. volpe, prov. volp, v. fr. goupil, sp. vulpeja. –
Der. vulpenie, s. f. (șiretenie);
vulpesc, adj. (de vulpe);
vulpește, adv. (ca o vulpe; șiret, perfid);
vulpoi, s. m. (masculul vulpii);
vulpoaică, s. f. (vulpe; oaie cu coada lungă);
vulpiu, adj. (roșcat).
vulpe (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vúlpe s. f.,
g.-d. art. vúlpii; pl. vulpivulpe (Dicționaru limbii românești, 1939)vúlpe f. (lat.
vŭlpes, it.
volpe, pv.
volp). Un animal canin sălbatic roșcat care prinde și păsărĭ domestice, car care face și mult bine stîrpind guzganiĭ ș. a. Blana luĭ.
Fig. Om foarte șiret:
ce vulpe ! Mold. Pop. Cinste pe care mirele trebuĭe s´o facă flăcăilor satuluĭ străin din care-șĭ ĭa nevasta. – În Mold. și
hulpe.vulpe (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vulpe f.
1. fiară din genul câinelui cu coada lungă și stufoasă;
2. blana animalului:
conteș de vulpe AL.;
3. fig. ființă vicleană (vulpea fiind considerată ca tipul vicleniei);
4. (
vulpișoară), varietate de struguri (cari plac mult vulpii). [Lat. VULPES].
vulpe (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÚLPE, vulpi, s. f. I. 1. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust; vulpoaică (
Vulpes vulpes). ◊
Vulpe argintie = specie de vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. ◊
Expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană.
A tocmi vulpea din pădure = a negocia un lucru pe care nu-l ai (la îndemână). ♦ Blana acestui animal.
2. Fig. Persoană vicleană, șireată.
II. 1. (
Reg.) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei.
2. Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică.
3. Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod.
4. Compuse; (
Iht.)
vulpe-de-mare = vatos; (
Zool.)
vulpea-deșertului = fenec. [
Var.:
húlpe s. f.] —
Lat. vulpes.