voinicit(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) VOINICÍT s. n. (Pop.) Faptul de a (se) voinici; haiducie. – V. voinici.
voinicit(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) voinicít (pop.) s. n.
voinicit(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) VOINICÍT s. n. (Pop.) Faptul de a (se) voinici; haiducie. — V. voinici.