vocație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VOCÁȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau știință; chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune.
2. (
Jur.; în sintagma)
Vocația succesorală = îndreptățire a unei persoane de a veni la o succesiune în temeiul calității sale de rudă. [
Var.: (
înv.)
vocațiúne s. f.] – Din
fr. vocation, lat. vocatio, -onis.vocație (Dicționar de neologisme, 1986)VOCÁȚIE s.f. 1. Aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, știință sau profesiune; predispoziție, chemare.
2. (
Jur.)
Vocație succesorală = drept al cuiva de a veni la o succesiune ca rudă sau ca soț supraviețuitor. [Gen.
-iei, var.
vocațiune s.f. / cf. fr.
vocation, lat.
vocatio].
vocație (Marele dicționar de neologisme, 2000)VOCÁȚIE s. f. 1. aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, știință sau profesiune; predispoziție, chemare. 2. (jur.) ~ succesorală = drept al cuiva de a veni la o succesiune ca rudă sau ca soț supraviețuitor. (< fr.
vocation, lat.
vocatio)
vocație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vocáție (-ți-e) s. f.,
art. vocáția (-ți-a), g.-d. art. vocáției; pl. vocáții, art. vocáțiile (-ți-i-)vocație (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VOCÁȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine, chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie.
2. (
Jur.; în sintagma)
Vocație succesorală = calitatea de a avea chemare la moștenire, fără a fi înlăturată de la aceasta de o altă persoană cu rang preferabil. [
Var.: (
înv.)
vocațiúne s. f.] — Din
fr. vocation, lat. vocatio, -onis.