voi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VOI1 pron. pers. 2
pl. 1. (Înlocuiește numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; la nominativ, are funcție de subiect, adesea marcând insistența asupra subiectului)
Voi să mergeți, nu ei. 2. (La dativ, în formele
vouă, vă, v-, vi, are valoare posesivă)
Vouă vă place să călătoriți. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul
pers. 2
sg.)
Domnule, vi se va comunica în scris. ◊
Loc. adv. (La acuzativ)
La voi = la casa voastră; în țara voastră de baștină. ◊ (În dativ sau în acuzativ, în forma
vi, cu valoare de pronume reflexiv)
Mâncarea vi se va servi la 12. 3. (Cu valoare de dativ etic)
Acuși vi-l trimit. 4. (La acuzativ, în formele
vă, v-)
Unde v-ați întâlnit? ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul
pers. 2
sg.)
Domnule președinte, vă rog, cerusem și eu cuvântul. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma
voi)
Eu vă am numai pe voi. 5. (La vocativ, de obicei însoțind alt vocativ)
Voi, meșteri zidari. [Forme gramaticale:
dat. vouă, vă, v-, vi; acuz. (pe) voi, vă] –
Lat. vos.voi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VOÍ2, voiesc, vb. IV.
Tranz. 1. A fi hotărât, a fi decis să...; a avea de gând să..., a intenționa, a vrea. ♦
Intranz. (La imperativ) A avea voință neclintită, a stărui într-o acțiune.
2. A fi de acord, a consimți, a primi. [
Prez. ind. și:
voi] – Probabil din
voie (derivat regresiv).
Cf. sl. voliti.voi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VOI3, voiuri, s. n. (
Reg.)
1. Rând de împletitură de papură sau de nuiele, într-o leasă sau în pereții unui pătul de păstrat porumb.
2. Fâșie de pământ (arabil). –
Et. nec.voi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vói pron. – Înlocuiește numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul.
Lat. vōs (REW 9455),
cf. vegl.,
it. voi, prov.,
cat.,
sp.,
port. vos, fr. vous. Dat. vouă (
înv. voauă), din
lat. vobis.voi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)voi3 v. vrea2.voi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)voi1 pr.,
d. acc. vouă, neacc. vă (vă dă), -vă (dându-vă), -vă- (da-vă-voi), v- (v-a dat), -v- (dându-v-o-), vi (vi se dă), -vi- (dându-vi-l), vi- (vi-l dă); ac. acc. voi (
prep. +
voi),
neacc. vă (vă duce), -vă (ducându-vă), -vă- (spăla-vă-voi), v- (v-a dus), -v- (duce-v-aș)voi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)voí2 (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. voiésc, imperf. 3
sg. voiá; conj. prez. 3
să voiáscăvoĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)1) voĭ, pron. personal de pers. II pl. (lat.
vós; it.
voi, vfr. cat. sp. pg.
vos, nfr.
vous):
tu mergĭ, voĭ mergețĭ. V.
vă.voĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) voĭ, veĭ, va, vom, vețĭ, vor v. ajutător care, în unire cu inf., formează viit. lit. (lat.
*vóleo, vŏlére [după
dóleo, dŏlére, a durea], cl.
vŏlo, velle, a vrea.
Veĭ vine din vĕlis [îld.
vis], de unde s´a făcut vrom.
verĭ, apoĭ
veĭ, pop.
eĭ (munt.
oĭ),
-ĭ; va vine din vŏlet
[V. orĭ], de unde s´a făcut *voare, vare, va,,
pop. a
(munt. o,
din *ua, *uă);
vom vine din
*volemus, de unde s´a făcut
*vurem, vrem, vechĭ
vem și
văm, azĭ
vom, pop.
om; vețĭ vine din
*voletis, de unde s´a făcut
*vurețĭ, vrețĭ, vețĭ, pop.
ețĭ, îțĭ [munt.
oțĭ]:
vor vine din
volunt, rom. pop.
or. V.
vreaŭ și
aș 1):
voĭ merge (fam. munt.
o să merg, mold.
am să merg).
Voĭ, va și
vor se întrebuințează (numaĭ lit.) și ca v. tr.:
nu voĭ, nu va, nu vor îld.
nu vreaŭ (eŭ saŭ eĭ),
nu vrea. Subj. vechĭ și
să voaĭe (lat.
*voleat).
voì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)voì v.
1. a avea dorința, intențiunea, voința de:
voiesc să plec; 2. a dori:
a voi cuiva bine; 3. a pretinde, a cere:
ce voiești pentru asta ? 4. auxiliar pentru formarea viitorului:
voiu răspunde. [Slav. VOLITI].