viteaz - explicat in DEX

viteaz (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
VITEÁZ, -Ă, viteji, -ze, adj., s. m. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care dă dovadă de curaj în luptă; p. gener. îndrăzneț, dârz, curajos. 2. S. m. (La pl.; în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Stăpân de pământ care primea din partea domnului unele sarcini militare speciale. – Din sl. vitenzĩ.

viteaz (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
viteáz (-ză), adj. – Curajos. Sl. vitezĭ „erou” (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 459) sau mai probabil din bg., sb. vitez, mag. vitéz, pol. witez, rus. vitjazĭ. – Der. vitejesc, adj. (curajos, îndrăzneț); vitejește, adv. (ca vitejii); vitejie, s. f. (faptă de viteaz); vitejime, s. f. (mulțime de viteji).

viteaz (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
viteáz adj. m., s. m., pl. vitéji; adj. f. viteáză, pl. vitéze

viteaz (Dicționaru limbii românești, 1939)
viteáz, -ă adj., pl. ejĭ, eze (vsl. vitenzĭ, bg. sîrb. vitez, rus. vitĕazĭ; ung. vitéz). Plin de vitejie, care înfruntă moartea: soldat viteaz. S. m. Eroŭ, luptător, cavaler. – Vitejĭ se numeaŭ călărețiĭ venițĭ cu Dragoș. Strălucita călărime boĭerească a luĭ Ștefan cel Mare se compunea din vitejĭ (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. I, 69, 70 și 196). V. voĭnic.

viteaz (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
viteaz a. plin de curaj. ║ m. om sau soldat curagios. [Rus. VITĬAZŬ, erou].

viteaz (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
VITEÁZ, -Ă, viteji, -ze, adj., s. m. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care dă dovadă de curaj în luptă; p. gener. îndrăzneț, dârz, curajos. 2. S. m. (La pl.; în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Stăpân de pământ care primea din partea domnului sarcini militare speciale. — Din sl. vitenzĭ.