viroagă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VIROÁGĂ, viroage, s. f. Vale mică, râpoasă, mocirloasă, formată de ploi și de inundații sau prin părăsirea albiei de către un râu; albia unui torent, cu malurile adânci și abrupte. –
Et. nec.viroagă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)viroágă s. f.,
g.-d. art. viroágei; pl. viroágeviroagă (Dicționaru limbii românești, 1939)viroágă (
oa dift.) f., pl.
e (var. din
iroagă, ĭerugă, ca
văĭoagă față de
văĭugă, saŭ d. vsl.
virŭ, clocotire [bg. sîrb.
vir, bulboană], d.
vrĭeti, a ferbe [!], și decĭ înrudit cu rom.
vir, iz-vor și
var).
Dun. Gîrlă provizorie.
Est. Loc mocirlos. – În Olt.
iroagă și (ArhO. 1928, 158)
iroavă.viroagă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)viroagă f. mocirlă. [Tras din slav. VIRŬ, vârtej de apă, pescuină].
viroagă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VIROÁGĂ, viroage, s. f. Vale mică, râpoasă, mocirloasă, formată de ploi și de inundații sau prin părăsirea albiei de către un râu; albia unui torent, cu malurile adânci și abrupte. —
Et. nec.