vicar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VICÁR, vicari, s. m. Preot sau episcop care ține locul unui demnitar bisericesc de rang mai înalt. – Din
fr. vicaire, lat. vicarius.vicar (Dicționar de neologisme, 1986)VICÁR s.m. 1. (
Ist.) Cel care ținea locul cuiva căruia îi urma imediat în rang. ♦ Funcționar din organizarea mai târzie a Imperiului roman, care administra o dioceză imperială.
2. Locțiitor al unui mitropolit, al unui episcop sau al unui alt demnitar bisericesc. [< fr.
vicaire, it.
vicario < lat.
vicarius – locțiitor].
vicar (Marele dicționar de neologisme, 2000)VICÁR s. m. 1. cel care ținea locul cuiva căruia îi urma imediat în rang. ◊ funcționar din organizarea mai târzie a Imperiului Roman, care administra o dioceză imperială. 2. locțiitor al unui mitropolit, episcop sau alt demnitar bisericesc. (< fr.
vicaire, lat.
vicarius)
vicar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vicár (-ri), s. m. – Preot sau episcop care ține locul unui demnitar bisericesc de rang mai înalt. –
Var. Trans. vicareș. Lat. vicarius sau
germ. Vikar, var. din
mag. vikárius (Gáldi,
Dict., 169). –
Der. vicariat, s. n., din
fr. vicariat.vicar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vicár s. m.,
pl. vicárivicar (Dicționaru limbii românești, 1939)*vicár m. (lat.
vicarius, d.
vice, în loc de). Arhiereŭ care ține locu unuĭ episcop orĭ unuĭ mitropolit.
Vicaru luĭ Hristos, papa.
vicar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vicar m. ecleziastic adaos la preotul unei parohii sau la episcopul unei dieceze:
la noi numai mitropolitii și episcopii au vicari.vicar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VICÁR, vicari, s. m. Preot sau episcop care ține locul unui demnitar bisericesc de rang mai înalt. — Din
fr. vicaire, lat. vicarius.