vecin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VECÍN, -Ă, vecini, -e, adj.,
subst. I. 1. Adj. Care este, se află, stă alături, în apropiere de cineva sau de ceva.
2. S. m. și
f. Persoană care trăiește, locuiește, se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva; popor, stat etc. care este vecin (
I1) cu alt popor, cu alt stat etc. ◊
Loc. adv. Prin (sau
în)
vecini = prin (sau în) apropiere, (pe undeva pe) alături.
II. S. m. Țăran aservit stăpânului feudal din Moldova medievală, obligat să facă acestuia prestații în muncă sau să dea contribuții în natură ori în bani; rumân, iobag. –
Lat. vicinus.vecin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vecín (-nă), adj. – Bovin.
Lat. vaccinus (Candrea). Se folosește numai în numele de plantă
limbă vecină, s. f. (Scolopendrium vulgare).
vecin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vecín (-nă), adj. –
1. Apropiat, alăturat, proxim, imediat. –
2. (
S. m.) În
Mold.,
înv., supus în slujba feudalului.
Mr. vițin, istr. vecin. Lat. večῑnus (Pușcariu 1869; Rew 9321),
cf. vegl. vicain, it. vicino, prov. vezin, fr. voisin, cat. vehi, sp. vecino, port. vizinho. –
Der. vecină, s. f. (femeie care locuiește în apropiere);
vecinătate (
mr. viținătate),
s. f. (proximitate, apropiere; starea de vecini dependenți de proprietarii de pămînt), posibil din
lat. vῑcῑnĭtātem (Pușcariu 1870);
vecini, vb. (a fi vecin; a face pe cineva servil),
înv.;
vecinie, s. f. (condiția de iobag supus)
înv.;
învecina, vb. refl. (a fi vecin);
vecinaș, s. m. (
înv., vecin, supus);
vecinesc, adj. (de vasal, de supus).
vecin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vecín adj. m., s. m., pl.
vecíni; adj. f., s. f.
vecínă, pl.
vecínevecin (Dicționaru limbii românești, 1939)vecín, -ă adj. (lat.
vicinus, vechĭ
*vĕcĭnus, *sătean, *consătean, vecin (Nied. 82), d.
vîcus, cartier, mahala, orășel, sat, fermă [cp. cu
cĭofligar], rudă cu vgr.
oîkos, domiciliŭ; it.
vicino, pv.
vezi, fr.
voisin, cat.
vehi, sp.
vecino, pg.
vezinho. Cp. cu
*pesat, păsat din
pîsatum și
să 2 din
sî. V.
dieceză, econom, paroh). Care stă, se află orĭ locuĭește alăturĭ:
un incendiŭ a izbucnit la vecin, vecina asta are limbă rea. Odinioară (lat.
vicinus, sătean),
șerb în Moldova, numit în Țara Românească
rumân (Iorga, Ist. Arm. I, 59). Adj. Învecinat, apropiat:
oraș vecin, țară vecină, inima e vecină stomahuluĭ [!] (saŭ
cu stomahu),
cînele [!] e vecin (seamănă)
cu lupu. V.
megieș și
podan.vecin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vecin m.
1. cel ce stă, cel ce locuește lângă altul:
are vecini buni; 2. șerb, în Moldova (numit în Muntenia
rumân):
piară orice proclet, țăran, vecin, stăpân! AL.
ridică de prin sate toți vecinii cu gloata OD. [Lat. VECINUS; sensul 2 revine la «(țăran) vecin», adică pământean, lit. locuitor învecinat (sens deja familiar latinității medievale)]. ║ a. învecinat:
țările vecine.vecin (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VECÍN, -Ă, vecini, -e,
adj.,
s. m.,
s. f. I. 1. Adj. Care este, se află, stă alături, în apropiere de cineva sau de ceva.
2. S. m. și
f. Persoană care trăiește, locuiește, se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva; popor, stat etc. care este vecin (
II) cu alt popor, cu alt stat etc. ◊
Loc. adv. Prin (sau
în)
vecini = prin (sau în) apropiere, (pe undeva pe) alături.
II. S. m. (în Evul Mediu, în Moldova) Țăran dependent de stăpânul feudal; rumân, iobag. —
Lat. vicinus.