vătaf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VĂTÁF, vătafi, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) Supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o mănăstire; logofăt.
2. Conducător al unui anumit grup de curteni, de slujbași sau de oșteni ai domniei. ◊
Vătaful divanului = boier însărcinat cu convocarea divanului.
Vătaf de agie = șeful poliției.
Vătaf de plai = șef al plăieșilor care păzeau un plai sau o trecătoare.
Vătaf de hotar = șef de străjeri, de grăniceri.
Vătaf de plasă = funcționar administrativ care conducea o plasă.
3. P. gener. Persoană având sub ordinele sale un anumit număr de oameni; conducător, șef. ♦
Spec. Conducător al unei bresle, al unui grup de meșteșugari. ♦
Spec. Căpetenie a călușarilor, a colindătorilor etc.; persoană care conduce alaiul unei nunți. [
Var.: (
reg.)
vătáș, vătáv s. m.] –
Cf. ucr. vataha, pol. wataha, bg. vatah.