vargă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÁRGĂ, (
1)
vergi, (
2)
vărgi, s. f. I. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. ◊
Expr. (Adesea adverbial)
A tremura vargă (sau
ca varga) = a tremura foarte tare, din tot corpul (de frică sau de frig). (
A fi)
varga lui Dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. ♦ (La
pl.) Mănunchi de bețe tăiate egal, cu care se aplicau în trecut pedepse corporale. ♦ Lovitură aplicată cuiva cu varga (
I 1); urma lăsată pe corp de o astfel de lovitură. ♦ Băț de undiță. ♦ Vergea cu care se încărcau în trecut puștile și cu care se curăța țeava puștii. ♦ Baghetă. ♦ Vergea subțire de metal.
2. Compus: (
Bot.)
varga-ciobanului =
a) plantă erbacee cu tulpina și ramurile țepoase, cu flori liliachii, dispuse în capitule (
Dipsacus silvester);
b) scăiuș;
vargă-de-aur = splinuță (
Solidago virgaurea).
II. (
Pop.) Dungă (în special la o țesătură). –
Lat. virga.vargă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)várgă (vărgi), s. f. –
1. Nuia, vergea, băț, baghetă. –
2. Fîșie, dungă, nervură. –
Mr.,
megl. veargă, istr. verge. Lat. vĭrga (Pușcariu 1858; Philippide, II, 661; REW 9361),
cf. it.,
prov.,
cat.,
sp.,
port. verga, logud. birga, gal. berga. Este dubletul lui
vergă, s. f. (bară care susține vela), din
it. verga. –
Der. vărga, vb. (a face dungi, a stria);
vărgat (
mr.,
megl. virgat),
adj. (dungat, striat), care ar putea să provină și din
lat. vĭrgātus (Pușcariu 1859; REW 9362);
vărgui (
var. vărgălui),
vb. (a fereca, a întări cu bare);
vergea (
mr.,
megl. virdzeauă),
s. f. (nuia, băț; baghetă; bară de fier),
dim. de la
vargă, sau direct. din
lat. *
vĭrgĕlla (Pușcariu 1876; Iordan,
Dift., 59; REW 9363),
cf. v. it. vergella, fr. vergelle; vergel, s. n. (un anumit obicei folcloric de Crăciun sau de Anul Nou, în care se încearcă să se ghicească viitorul cu ajutorul unor bețișoare), în
Mold. și
Trans. (după ipoteza improbabilă a lui Lacea,
Dacor., IV, 785, din
mag. veszkedni);
vergela, vb. (a ghici viitorul);
vergelat, s.,
n. (obicei folcloric);
vergelator, s. m. (persoană care intervine în obiceiul folcloric menționat). – Din
rom. provine
ngr. βεργίτσα.
vargă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)várgă1 (nuia) s. f., g.-d. art.
vérgii; pl.
vergivargă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)várgă2 (dungă) (pop.) s. f., g.-d. art.
vắrgii; pl.
vắrgivargă (Dicționaru limbii românești, 1939)várgă f., pl.
vergĭ (lat.
vĭrga, it. pv. cat. sp. pg.
verga, fr.
verge; D. mrom.
veargă vine ngr.
vérga, vargă. V.
vergea, vîrghe, virgulă). Ramură supțire și lungă curățată de alte vărguțe laterale saŭ de frunze, nuĭelușă:
l-a bătut cu varga. Lovitură de vargă:
ĭ-a tras o vargă. Fig. Varga (saŭ
bicĭu)
luĭ Dumnezeŭ, om foarte aspru.
A-ĭ duce cuĭva vergile, a-țĭ fi frică să nu i se întîmple ceva răŭ. Vergea de metal:
o vargă de fer [!] (V.
arbiŭ, dreavă, huludeț, piston). Dungă, linie colorată pe păru animalelor orĭ pe stofe.
Varga cĭobanuluĭ, o mare plantă erbacee dipsacee ghimpoasă (
dipsacus silvestris).
vargă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vargă f.
1. ramură subțire, lungă și mlădioasă:
tremura ca varga; 2. prin analogie:
vergi de fier; fig.
varga lui D-zeu; 3. nuiele de bătut (mai ales pe soldați);
4. linie colorată mai îngustă sau mai lată:
materie cu vergi; 5. varga ciobanului, plantă spinoasă, crește pe lângă drumuri și în locuri inculte (
Dipsacus silvestris). [Macedo-rom.
veargă = lat. VIRGA].
vargă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÁRGĂ, (
I)
vergi, (
II)
vărgi, s. f. I. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. ◊
Expr. (Adesea adverbial)
A tremura vargă (sau
ca varga) = a tremura foarte tare, din tot corpul (de frică sau de frig).
(A fi) varga lui Dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. ♦ (La
pl.) Mănunchi de bețe tăiate egal, cu care se aplicau în trecut pedepse corporale. ♦ Lovitură aplicată cuiva cu varga (
I 1); urma lăsată pe corp de o astfel de lovitură. ♦ Băț de undiță. ♦ Vergea cu care se încărcau în trecut puștile și cu care se curăța țeava puștii. ♦ Baghetă. ♦ Vergea subțire de
metal. 2. Compus: (
Bot.)
varga-ciobanului =
a) plantă erbacee cu tulpina și ramurile țepoase, cu flori liliachi, dispuse în capitule (
Dipsacus silvester);
b) scăiuș;
vargă-de-aur = splinuță (
Solidago virgaurea).
II. (
Pop.) Dungă (în special la o țesătură). —
Lat. virga.