vargă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÁRGĂ, (
1)
vergi, (
2)
vărgi, s. f. I. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. ◊
Expr. (Adesea adverbial)
A tremura vargă (sau
ca varga) = a tremura foarte tare, din tot corpul (de frică sau de frig). (
A fi)
varga lui Dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. ♦ (La
pl.) Mănunchi de bețe tăiate egal, cu care se aplicau în trecut pedepse corporale. ♦ Lovitură aplicată cuiva cu varga (
I 1); urma lăsată pe corp de o astfel de lovitură. ♦ Băț de undiță. ♦ Vergea cu care se încărcau în trecut puștile și cu care se curăța țeava puștii. ♦ Baghetă. ♦ Vergea subțire de metal.
2. Compus: (
Bot.)
varga-ciobanului =
a) plantă erbacee cu tulpina și ramurile țepoase, cu flori liliachii, dispuse în capitule (
Dipsacus silvester);
b) scăiuș;
vargă-de-aur = splinuță (
Solidago virgaurea).
II. (
Pop.) Dungă (în special la o țesătură). –
Lat. virga.