vântura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÂNTURÁ, vấntur, vb. I.
Tranz. 1. A trece boabele de cereale prin vânturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălțime pentru ca vântul să împrăștie impuritățile ușoare. ♦
Fig. A împrăștia, a risipi; a spulbera.
2. A vărsa de mai multe ori un lichid dintr-un vas în altul, pentru a-l răci, pentru a-l amesteca etc.
3. A mișca încoace și încolo, a agita. ♦
Fig. A frământa, a tulbura.
4. Fig. A da în vileag, a povesti, a comenta vorbe, fapte etc.
5. Fig. A cutreiera, a colinda. ◊ Compus:
vântură-lemne sau
vântură-țară s. m. invar. = om hoinar, aventurier.
6. (Rar; despre vânt) A sufla, a bate peste... –
Lat. ventulare (=
ventilare).