ușchi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UȘCHÍ, ușchesc, vb. IV.
Refl. (
Arg.) A pleca repede și pe neobservate dintr-un loc. –
Et. nec.ușchi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ușchí (-chésc, -ít), vb. refl. – (
Arg.) A pleca repede și pe neobservate dintr-un loc, a ieși brusc. Țig.
ušt- „a se ridica”, imperativ
ušti (Vasiliu,
GS, VII, 129; Graur 194; Graur,
BL, IV, 199; Juilland 178),
cf. tc. ușt „afară”. Legătura cu
sl. ušidŭ „fugar”,
rus. uškam „iepure” nu este clară (
cf. Vasmer, III, 98). –
Der. ușchială, s. f. (
Arg., fugă).
ușchi (Dicționar de argou al limbii române, 2007)ușchi, ușchesc I. v. t. a fura.
II. v. r. 1. a înnebuni, a se sminti.
2. a se retrage în grabă; a pleca precipitat, a fugi.
3. a pleca în străinătate cu intenția de a nu se mai întoarce în țară.
ușchi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UȘCHÍ, ușchesc, vb. IV.
Refl. (
Arg.) A pleca repede și pe neobservate dintr-un
loc. —
Et. nec.