uĭtătură - explicat in DEX

uitătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
UITĂTÚRĂ, uitături, s. f. Faptul de a se uita; privire, aruncătură de ochi. ♦ Fel de a se uita, de a privi; căutătură. – Uita + suf. -ătură.

uitătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
uitătúră s. f., g.-d. art. uitătúrii; pl. uitătúri

uitătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
uitătură f. privire, aruncătură de ochi.

uitătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
UITĂTÚRĂ, uitături, s. f. Faptul de a se uita; privire, aruncătură de ochi. ♦ Fel de a se uita², de a privi; căutătură. — Uita + suf. -ătură.

uĭtătură (Dicționaru limbii românești, 1939)
uĭtătúră f., pl. ĭ. Privire: a arunca o uĭtătură asupra cuĭva.

uĭtătură (Dicționaru limbii românești, 1939)
uĭtătúră f., pl. ĭ. Modu de a te uĭta (de a privi), privire, căutătură: hoțu se cunoaște după uĭtătură. Aruncătură de ochĭ: am observat dintr´o uĭtătură.