uscătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)USCĂTÚRĂ, uscături, s. f. 1. Creangă subțire și uscată. ♦ Așchie, surcea.
2. (Mai ales la
pl.) Mâncare uscată, care se poate mânca rece (și fără o pregătire specială). ♦ Uscățea,
v. uscățel (
3). –
Usca +
suf. -ătură.uscătură (Dicționar de argou al limbii române, 2007)uscătură, uscături s. f. (șc.) elev sau student submediocru / slab.
uscătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)uscătúră s. f.,
g.-d. art. uscătúrii; pl. uscătúriuscătură (Dicționaru limbii românești, 1939)uscătúră f., pl.
ĭ. Lucru uscat (lemn, pîne [!]):
mĭ-am rupt dințiĭ în uscătura asta de pîne. Iron. Om uscățiv și urît:
ce uscătură ! Pl. Mezelurĭ, mîncărĭ fără zeamă și care se pot mînca și fără farfurie (măsline, brînză, sardele ș. a.).
Prov. Pădure fără uscăturĭ (lemne uscate)
nu e, societate care să n´áĭbă și vre-un membru păcătos nu e.
Olt. Uscățea. V.
sorbitură, udătură.uscătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)uscătură f.
1. arbust uscat:
nu e pădure fără uscătură; 2. pl. surcele de aprins focul;
3. pl. mezeluri la masă (șuncă, cașcaval).
uscătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)USCĂTÚRĂ, uscături, s. f. 1. Creangă subțire și uscată. ♦ Așchie, surcea.
2. (Mai ales la
pl.) Mâncare uscată, care se poate mânca rece (și fără o pregătire specială). ♦ Uscățea,
v. uscățel (
3). —
Usca +
suf. -
ătură.