ușă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÚȘĂ, uși, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite intrarea (și ieșirea); ansamblu format dintr-un cadru fix de care se prinde o tăblie mobilă de lemn sau de metal care închide sau deschide această deschizătură;
p. restr. tăblia din acest ansamblu. ◊
Ușă domnească (sau
împărătească) sau
ușa raiului = intrarea principală a altarului. ◊
Loc. adv. La ușă = foarte aproape. ◊
Loc. prep. La ușa... = în imediata apropiere (a...). ◊
Expr. A(
-și)
deschide (
larg sau
amândouă)
ușile = a lăsa intrarea liberă; a primi cu bucurie pe cineva în casă.
A lăsa (pe cineva)
după ușă = a nesocoti (pe cineva), a nu da (cuiva) nici o atenție.
A sta după ușă = a fi nebăgat în seamă; a sta deoparte, izolat.
A bate la ușă = (de spre termene, evenimente etc.) a fi foarte aproape, a fi iminent.
2. Fig. Casă, locuință. ◊
Expr. (
A bate, a cere, a crește etc.)
pe la ușile oamenilor = (a munci) pe la alții, (a trăi) din mila altora.
A umbla din ușă-n ușă = a cerși. –
Lat. *ustia (
pl., devenit
sg., al lui *
ustium =
ostium).