ureche (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)URÉCHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊
Expr. A fi numai urechi sau
a-și deschide urechile (
în patru) = a asculta foarte atent.
A-i ajunge cuiva la ureche sau
a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva.
A-i trece cuiva (
ceva)
pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis.
A-i intra cuiva (
ceva)
pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau
pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite.
Tare (sau
fudul)
de urechi (sau
de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (
I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊
Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊
Expr. (
A fi)
într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit.
A i se lungi (cuiva)
urechile (
de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (
Bot.)
urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (
Peziza aurantia);
urechea iepurelui =
a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (
Bupleurum);
b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (
Stachys lanata);
urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (
Salvia verticillata);
urechea-șoarecelui = nu-mă-uita;
urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (
Primula auricula).
2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊
Expr. A avea ureche (
muzicală) = a avea facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale.
A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura.
II. (
Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie.
III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊
Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă.
2. Cheotoarea de piele sau de pânză care se coase la marginea posterioară de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior.
3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului.
4. (La
pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. –
Lat. oricla (=
auricula).
ureche (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)uréche (-chi), s. f. –
1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului. –
2. Auz. –
3. Branhie. –
4. Toartă. –
Var. urechie. Mr. ureacl’e, megl. urecl’ă, istr. urecl’e. Lat. aurĭcŭla, vulg. orĭcla (Diez, I, 295; Pușcariu 1829; REW 793),
cf. it. orecchio, prov. aurelha, fr. oreille, cat. orella, sp. oreja (leonez.
orecha, mozarab
orilla),
port. orelha. Uz general (
ALR, I, 53). –
Der. urechelniță (
var. urecher(n)iță),
s. f. (curățitoare de urechi; insectă, Forficula auricularia; plantă, Sempervivum tectorum); urechia,
vb. (a trage de urechi);
urechială, s. f. (faptul de a urechea);
urechiat, adj. (cu urechi mari);
urechiță, s. f. (insectă; plantă), în
Trans.;
urechiușe, s. f. (insectă; ciupercă, Tremella helvelloides).
ureche (Dicționar de argou al limbii române, 2007)URECHE antenă, ascultătoare, vâslă.
ureche (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)uréche s. f.,
art. uréchea, g.-d. art. uréchii; pl. uréchiureche (Dicționaru limbii românești, 1939)uréche f. (lat.
auricula, pop.
orĭcla [dim. d.
auris, ureche], de unde s´a făcut
*ureclĭe, *ureache, ureche, it.
orecchio, fr.
oreille, sp.
oreja, pg.
orelha). Organu auzuluĭ, cîte unu la dreapta și la stînga capuluĭ la om:
calu cĭulește urechile cînd aude zgomot. Auz, calitatea de a auzi bine și de a ține minte cîntecele:
acest copil are ureche. Pin [!] anal. Toartă (cînd îs doŭă):
urechile uneĭ căldărĭ (ob.
toarte). Atîrnătoare, bucată de pînză saŭ de pele [!] la ghete orĭ la cizme ca să aĭ de unde să le tragĭ la încălțat.
Urechea (saŭ
urechile)
aculuĭ, gaura pin [!] care bagĭ ața.
A scăpa ca pin urechile aculuĭ, a scăpa de primejdie ca pin minune.
A fi într´o ureche, a fi cam nebun, țicnit.
A ți se lungi urechile așteptînd orĭ
de foame, a te plictisi pînă să vie cel așteptat orĭ bucatele.
A-țĭ ajunge gura la urechĭ răcnind, a răcni tare și mult.
A nu duce la ureche, a nu te preface că beĭ vărsînd vinu după ureche, ci a bea serios. Nume de plante:
urechea babeĭ, o cĭupercă (
peziza aurantia);
urechea ĭepureluĭ, o buruĭană umbeliferă (
bupleurum rotundifólium), numită și
urechelniță; urechea porculuĭ (Buc.), jaleș;
urechea șoriceluluĭ, o plantă boraginee ale căreĭ florĭ, micĭ și albastre, îs simbolu neuĭtăriĭ și care se numește și
ochĭu șarpeluĭ, nu mă-uĭta și
myosótis (
myosotis silvatica);
urechea ursuluĭ, o plantă primulacee sălbatică și cultivată (
primula auricula).
ureche (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ureche f.
1. organul auzului, așezat de fiecare lăture a capului:
într’o ureche, cam țicnit;
2. auzul:
are urechea delicată; 3. prin analogie:
urechea acului, lancei, proțapului, cismei; 4. mâner, toartă de vas;
5. nume de plante:
urechea babei, ciupercă în forma unei cupe răsucite, având oarecare asemănare cu o ureche (
Peziza aurantia);
urechea iepurelui, plantă cu frunzele ovale și florile galbene (
Bupleurum rotundifolium);
urechea porcului, Buc. jaleș;
urechea șoarecelui, miozotis;
urechea ursului, plantă cu florile galbene dispuse într’un buchet la vârful tulpinei, adesea cultivată ca plantă decorativă (
Primula auricula). [Lat. AURICULA].
ureche (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)URÉCHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊
Expr. A fi numai urechi sau
a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent.
A-i ajunge cuiva la ureche sau
a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva.
A-i trece cuiva (ceva)
pe la ureche = a auzi un lucru numai în. treacăt, neprecis.
A-i intra cuiva (ceva)
pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau
pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite.
Tare (sau
fudul)
de urechi (sau
de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (
I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊
Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊
Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit.
A i se lungi (cuiva)
urechile (
de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce); a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (
Bot.)
urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (
Peziza aurantia);
urechea iepurelui =
a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (
Bupleurum);
b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (
Stachys lanata);
urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (
Salvia verticillata);
urechea-șoarecelui = nu-mă-uita;
urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (
Primula auricula).
2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊
Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea un simț dezvoltat și fin al auzului, putând percepe (și reproduce în mod exact) sunetele muzicale.
A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura.
II. (
Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie.
III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊
Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă.
2. Cheotoarea de piele sau de pânză de la marginea, din spate, a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior.
3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă Ioitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului.
4. (La
pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. —
Lat. oricla (=
auricula).