uraniu - explicat in DEX

uraniu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
URÁNIU s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, cu proprietăți radioactive, folosit în pilele atomice. – Din fr. uranium.

uraniu (Dicționar de neologisme, 1986)
URÁNIU s.n. Metal alb, dur, cu proprietăți radioactive. [Pron. -niu. / < fr. uranium].

uraniu (Marele dicționar de neologisme, 2000)
URÁNIU s. n. metal radioactiv alb-cenușiu, dur, din grupa actinidelor, combustibil în centralele nucleare. (< fr. uranium)

uraniu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
URÁNIU (n. pr. Uranus) s. n. Element radioactiv (U; nr. at. 92, m. at. 238,03), metal alb-argintiu. Se găsește în natură, mai ales în pleblendă. U. natural este un amestec de trei izotopi, cu masa atomică 238, 235 și 234. Se întrebuințează ca material fisionabil în reactoarele nucleare, la fabricarea bombei atomice, în pilele atomice pentru obținerea elementelor transuranice, precum și la datări în arheologie. A fost descoperit de chimistul german M.H. Klaproth în 1789. Radioactivitatea u. a fost descoperită în 1896 de către fizicianul francez H.A. Becquerel, iar prima reacție de fisiune nucleară a avut loc în 1938.

uraniu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
urániu [niu pron. niu] s. n., art. urániul; simb. U

uraniŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
*urániŭ n. (d. uran). Chim. Un corp simplu metalic care se scoate din uran.

uraniu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
URÁNIU s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, cu proprietăți radioactive, folosit în pilele atomice. — Din fr. uranium.