uimire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UIMÍRE, uimiri, s. f. Faptul de
a uimi; mirare, admirație, emoție profundă (și neașteptată); surprindere. –
V. uimi.uimire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)uimíre s. f.,
g.-d. art. uimírii; pl. uimíriuimire (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)uimire f. mirare adâncă.
uimire (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UIMÍRE, uimiri, s. f. Faptul de
a uimi; mirare, admirație, emoție profundă (și neașteptată); surprindere. —
V. uimi.uĭmire (Dicționaru limbii românești, 1939)uĭmíre f. Mirare adîncă:
constată cu uĭmire că baniĭ dispăruse [!].