uimi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UIMÍ, uimesc, vb. IV.
Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a impresiona puternic, a surprinde, a ului. ♦ (
Înv.) A tulbura, a zăpăci, a buimăci. –
Et. nec.uimi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)uimí (uimésc, uimít), –
vb. – A surprinde, a admira, a ului.
Sl. ujeti, ujmą „a fura”,
ujmati „a sustrage” (Miklosich,
Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 431; Conev 101; Tiktin),
cf. fr. ravir, sp. arrebatar. –
Der. uimăci, vb. (a ameți, a năuci), prin contaminare cu
buimăci; uimeală (
var. uimăceală),
s. f. (mirare, surprindere);
uimitor, adj. (care uimește, care surprinde).
uimi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)uimí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. uimésc, imperf. 3
sg. uimeá; conj. prez. 3
să uimeáscăuimì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)uimì v. a (se) confunda de mirare (dinaintea unui lucru neașteptat), a se pierde cu firea. [Slav. UĬMÕ, a răpi (cf. sUb raportul sensului, fr.
ravir)].
uimi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UIMÍ, uimesc, vb. IV.
Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a impresiona puternic, a surprinde, a ului. ♦ (
înv.) A tulbura, a zăpăci, a buimăci. —
Et. nec.